Am avut prima străfulgerare a conştiinţei pe când eram student în primul an la University of London. Luam metroul de două ori pe săptămână ca să merg la biblioteca universităţii, de obicei în jurul orei nouă dimineaţa, către sfârşitul orei de vârf. Într-una din dimineţi, în faţa mea stătea o femeie puţin trecută de treizeci de ani. O mai văzusem şi înainte de câteva ori în metroul respectiv. Era imposibil să n-o observi. Deşi metroul era plin, scaunele din stânga şi din dreapta ei erau libere, motivul fiind, fără îndoială, faptul că părea nebună. Părea extrem de încordată şi vorbea singură fără oprire, cu voce ridicată şi furioasă. Era atât de absorbită de gândurile ei încât părea total ruptă de oamenii din jur. Faţa îi era înclinată uşor către stânga, ca şi cum s-ar fi adresat cuiva care stătea pe scaunul gol de lângă ea. Deşi nu-mi amintesc exact ce spunea, monologul ei suna cam aşa: „Şi pe urma mi-a spus ea mie… aşa că eu i-am spus eşti o mincinoasă cum îndrăzneşti să mă acuzi de… când tu eşti cea care a profitat mereu de mine am avut încredere în tine şi tu mi-ai înşelat încrederea…” în vocea ei se simţea tonul nervos al cuiva care fusese nedreptăţit, care trebuie să-şi apere poziţia ca să nu fie anihilat.
Când metroul se apropia de Tottenham Court Road Station s-a ridicat în picioare şi a ponit-o către uşă, fără să întrerupă torentul cuvintelor care-i ieşeau din gură. Staţia respectivă era cea la care coboram şi eu, aşa că am urmat-o. Când am ieşit în stradă, ea a luat-o spre Bedford Square, încă implicată în dialogul ei imaginar, încă acuzând furioasă şi afirmându-şi poziţia. Curios, m-am hotărât să o urmez atâta vreme cât mergea în aceeaşi direcţie în care mergeam şi eu. Deşi cufundată în dialogul ei imaginar, părea să ştie încotro se îndreaptă. Curând ne-am apropiat de construcţia impunătoare a Senatului, ridicată în anii 1930, care găzduia sediul administrativ central şi biblioteca universităţii. Eram şocat. Era posibil să mergem în acelaşi loc? Da, către el se îndrepta. Era oare profesoară, studentă, angajată la un birou, bibliotecară? Poate că fusese inclusă într-un proiect de cercetare al vreunui psiholog. N-am aflat niciodată răspunsul. Urcam cu douăzeci de trepte în spatele ei, iar până să intru eu în clădire (care, ca o ironie, fusese sediul Poliţiei Minţii din filmul bazat pe romanul lui George Orwell, 1984), ea fusese deja înghiţită de unul dintre lifturi.
Eram oarecum stupefiat de ceea ce-mi fusese dat să văd. Student matur, în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, aflat în primul an, mă vedeam un intelectual în devenire şi eram convins că toate răspunsurile la problemele existenţei umane puteau fi găsite prin intelect, adică prin gândire, încă nu realizasem că gândirea fără conştientizare este principala problemă a existenţei umane. Priveam profesorii ca pe nişte înţelepţi care deţineau toate răspunsurile, iar universitatea — ca un templu al cunoaşterii. Cum putea fi integrată aici o persoană alienată mintal ca aceea?
Încă mă mai gândeam la ea pe când mă aflam în toaleta bărbaţilor, înainte să intru în bibliotecă, în timp ce mă spălam pe mâini îmi spuneam: sper să nu sfârşesc ca ea. O privire scurtă aruncată în direcţia mea de bărbatul care se afla alături m-a determinat să realizez brusc, şocat, că nu-mi spusesem doar în gând cele de mai sus, ci le mormăisem cu voce tare. „Dumnezeule, deja sunt ca ea”, mi-am spus. Nu era şi mintea mea la fel de permanent activă precum a ei? între noi doi nu erau decât diferenţe minore. Emoţia predominantă din spatele gândurilor ei părea să fie furia, în cazul meu, era în cea mai mare parte anxietatea. Ea gândea cu voce tare. Eu gândeam — de cele mai multe ori — în mintea mea. Dacă ea era nebună, atunci toată lumea era nebună, inclusiv eu. Diferenţele ţineau doar de treapta pe care ne aflam.
Pentru un moment am reuşit să fac un pas în afara minţii şi s-o văd dintr-o perspectivă mai profundă, aşa cum era. S-a produs atunci un scurt transfer de la gândire la conştientizare. Mă aflam încă în toaletă, dar de data aceasta eram singur şi mă uitam în oglindă la faţa mea. În acel moment de detaşare faţă de mintea mea am izbucnit într-un râs sonor. Poate că părea nebunesc, dar era un râs sănătos, râsul lui Buddha cel cu burta mare. „Viaţa nu este atât de serioasă cum o face mintea mea să pară.” Asta părea să spună râsul. Dar era doar o străfulgerare, care avea să fie foarte repede dată uitării. Am trăit următorii trei ani în anxietate şi depresie, complet identificat cu mintea mea. A trebuit să ajung în pragul sinuciderii înainte să revină conştientizarea, de data asta fiind vorba despre mult mai mult decât o licărire. M-am eliberat de gândirea compulsivă şi de falsul eu, cel fabricat de minte.
Incidentul descris mai sus nu doar că mi-a declanşat o străfulgerare a conştientizării, ci a şi sădit prima îndoială cu privire la valabilitatea absolută a intelectului uman. Câteva luni mai târziu a avut loc o întâmplare tragică ce mi-a amplificat îndoiala, într-o luni dimineaţa ne strânseserăm în aşteptarea unui curs predat de un profesor a cărui minte o admiram foarte mult, dar am fost întâmpinaţi cu vestea că din nefericire profesorul se sinucisese într-una din zilele de weekend, împuşcându-se. Am fost năucit. Era un profesor foarte respectat şi părea să cunoască toate răspunsurile. Cu toate acestea, încă nu puteam vedea pe-atunci o alternativă la cultivarea gândirii, încă nu realizam că gândirea este doar un aspect minuscul al conştiinţei ce ne reprezintă şi nici nu ştiam nimic despre ego, cu atât mai puţin eram capabil să-i detectez prezenţa în interiorul meu.
Eckhart Tolle – Un nou Pamant
Recent Comments